Călătorie spre visul olimpic


În lumea sportului, fiecare victorie ascunde o poveste profundă, țesută din ani de muncă asiduă, sacrificii și o pasiune arzătoare. Anul 2024 a fost pentru mine și echipa mea un an al împlinirilor, în care am transformat visele în realitate.
Jocurile Olimpice de la Paris 2024 au fost punctul culminant al unui drum lung, presărat cu muncă, sacrificii și visuri care, de-a lungul anilor, s-au conturat tot mai clar. De la primele antrenamente, când eram doar un copil care descoperea canotajul, până la momentul în care am urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului olimpic și am auzit imnul României răsunând pentru noi, fiecare pas a fost o lecție de viață.


Primii pași în canotaj
M-am îndrăgostit de acest sport la vârsta de 11 ani, când am urcat pentru prima dată într-o barcă de canotaj. Nu știam atunci că acest moment va schimba totul pentru mine. Mi s-a spus că voi avea nevoie de forță, rezistență și determinare, dar cel mai important lucru pe care l-am studiat de-a lungul anilor este că nu doar mușchii și tehnica sunt esențiale, ci și inima. Și dacă există un lucru pe care l-am învățat, este acesta:
”Când ceilalți vor trage și vor vâsli cu picioarele, voi să vâsliți cu inima. Pentru că atunci când vâsliți cu inima, veți avea totul.”
Acestea au fost cuvintele antrenorului nostru, și au devenit filosofia noastră. Nu doar în sport, ci în viață. Când faci un lucru cu pasiune, cu tot sufletul, nimeni și nimic nu te poate opri.

Anii de sacrificii și muncă
Drumul către performanță nu este niciodată ușor. Fiecare zi de antrenament începea înainte de răsăritul soarelui, când lacul era liniștit și doar sunetul vâslelor loveau apa. Erau momente în care oboseala părea copleșitoare, în care fiecare mușchi protesta, dar am învățat să pot să îmi împing corpul dincolo de limite.
Pentru fiecare victorie au fost zeci de ore de muncă. Pentru fiecare moment de glorie au fost sute de antrenamente, lacrimi, durere și momente de îndoială. De multe ori m-am întrebat dacă merită toate sacrificiile, să fiu departe de familie, să îmi dedic viața sportului, să mă trezesc dimineața devreme când oamenii obișnuiți dorm, să îmi împing corpul și mintea la extrem. Dar de fiecare dată când mă urcam în barcă, simțeam că sunt acolo unde trebuie să fiu.
Canotajul nu este doar un sport, este un stil de viață care te înghite cu totul, te cere cu totul. E o călătorie de sacrificii care începe de la o vârstă la care alți copii încă își trăiesc copilăria, fără griji și fără a se gândi la viitor.
Ani întregi de sacrificii și antrenamente au fost făcuți fără garanții. Nimeni nu mi-a promis că voi câștiga medalii, nimeni nu mi-a spus că la capătul acestei călătorii va fi un podium. Era doar o muncă brută, neîncetată și nesfârșită. Am învățat să accept faptul că succesul, dacă va veni, va fi doar rezultatul unei lupte dure și personale, departe de ochii lumii. În timp ce tinerii din jurul meu se bucurau de adolescență, eu am învățat ce înseamnă responsabilitatea. În timp ce ei primeau bani de la părinți, eu îmi câștigam fiecare mică recompensă prin muncă, prin suferință fizică și mentală.
De multe ori, mă întrebam de ce continui? Ce mă face să mă trezesc la ore imposibile, să sacrific ani din viața mea pentru un singur moment de glorie? Răspunsul nu era mereu clar. Uneori, nici eu nu-l știam exact.
Poate că este pentru acel sentiment unic pe care îl simt când ajung după linia de sosire, acea clipă în care toate sacrificiile par să merite. Sau poate că este pentru mândria din ochii celor dragi atunci când mă văd câștigând, purtând culorile țării noastre pe podium. Poate că este simpla dorință de a demonstra că sunt capabilă de mai mult decât ceea ce se așteaptă de la mine. Oricare ar fi motivul, mă regăsesc din nou și din nou în aceeași luptă, determinându-mă să nu renunț, să nu mă opresc niciodată din a îmi urma visele.

Jocurile Olimpice de la Paris 2024 – ziua finalei
În ziua marii finale, tensiunea era palpabilă. Ne-am așezat în barcă, ne-am strâns mâinile și ne-am spus una alteia că suntem pregătite. Fiecare dintre noi știa că acele câteva minute pe apă erau rezultatul anilor de muncă.
Startul a fost exploziv. Am plecat puternic, dar adversarele noastre erau la fel de determinate. Deși echipajul Canadei ne-a pus la încercare în primii 500 de metri, am reușit să avansăm pentru că aveam încredere una în cealaltă. Știam că suntem cele mai bune și asta se observa pe ecrane. În mijlocul cursei, simțeam cum fiecare lovitură îmi ardea mușchii, cum plămânii îmi cereau aer (chiar daca nu se vedea acest lucru). Dar atunci mi-am amintit:
„Când ceilalți vor trage și vor vâsli cu picioarele, voi să vâsliți cu inima!
Și asta am făcut. Am tras cu tot ce aveam, nu doar din corp, ci din suflet. Am simțit puterea echipei, sincronizarea perfectă dintre noi, determinarea care ne împingea înainte. Pe ultimile sute de metri, am accelerat și am lăsat totul pe apă. Am făcut spectacol câștigând cu 4 secunde 45, o distanță uriașă pentru o barcă de 8+1.
Când am trecut linia de sosire și am văzut că suntem pe primul loc, am izbucnit în lacrimi. Eram campioane olimpice. Aurul era al nostru. Munca noastră, nopțile nedormite, sacrificiile, toate fuseseră răsplătite. Această performanță a fost o demonstrație clară a faptului că atunci când vâslești din inima, limitele dispar.

Ce înseamnă aurul olimpic pentru mine
Am primit deseori întrebarea „Ce ai simțit pe podiumul olimpic?”, ”Cât de fericită erai pe podium”, și de fiecare dată nu știam ce să răspund ca să pot exprima cu exactitate acele sentimente.
Însă, nu cred că am fost fericită pentru că mă aflam pe podium, și vă spun și de ce. Fericirea este adesea trecătoare, un moment care vine, ne umple și apoi dispare, lăsându-ne poate mai goi sau mai flămânzi decât eram înainte.
În schimb, împlinirea are o profunzime aparte. Nu este doar o emoție de suprafață, ci un sentiment al alinierii cu ceea ce suntem pe drumul care ne aparține. Ei bine, revin, nu am simițit fericire pe podiumul olimpic…am simțit împlinire.
Când a început imnul național, am simțit că toate sacrificiile au avut sens. Acea medalie nu era doar a mea, era a întregii echipe, a antrenorilor, a familiei, a tuturor celor care ne-au susținut.

Această medalie este dovada că munca bate talentul, că disciplina învinge obstacolele, că pasiunea și inima sunt cele mai puternice arme ale noastre.
Aurul ei nu e doar un simbol, e marturia fiecărei bătălii câștigate, a fiecărui zid depășit cu credință și încăpățânare. Această imagine nu este doar o privire spre trecut, ci o punte spre un viitor plin de posibilități și visuri neatinse. O punte între ce am fost si ce voi deveni!
Medalia nu e un final glorios, ci o temelie pentru noi începuturi și, totodată, este povestea mea despre un capitol scris cu sudoare, dar deschis pentru noi rânduri. Privesc aceasta piesă de aur în fiecare zi și înțeleg că greutatea ei nu stă în metal, ci în ceea ce simbolizează: forța de a merge mai departe, de a crea, de a transforma imposibilulul în realitate. Prin prezența ei mută, îmi amintește să continui, iar eu îi răspund cu certitudinea că povestea noastră este abia la început!

Este un mesaj pentru toți copiii, adolescenții și studenții care citesc aceste rânduri: Visați mult! Munciți din greu! Nu vă opriți niciodată!
Dar mai mult decât medalia în sine, am înțeles că adevărata victorie este călătoria. Am învățat să fiu puternică, să cred în mine și să nu renunț, indiferent cât de dur ar fi. Poate că drumul va fi greu, poate că veți cădea, poate că veți avea momente în care veți dori să renunțați. Dar amintiți-vă mereu: ”Când faceți ceva din inimă, puteți avea totul.”
Pentru că, la finalul zilei, victoria nu înseamnă doar o medalie. Victoria este despre caracter, despre luptă, despre omul care devii în această călătorie. Și dacă eu am reușit, și voi puteți!


L.A. Seneca: ”Cel care doborât la pământ, nu și-a pierdut cumpătul, ci de câte ori a căzut, de atâtea ori s-a ridicat și mai dârz, acela pornește la luptă plin de încredere.”


Puterea adevărată nu vine din mușchi, ci din inima cu care lupți,
Maria – Magdalena Rusu

„Nimic nu crește la umbra marilor copaci”

Adesea este interpretat metaforic, simbolizând faptul că în prezența unei personalități dominante sau a unei figuri puternice, este dificil pentru alte ființe sau idei să își dezvolte propria identitate sau să prospere. Este un gând  utilizat frecvent în contexte sociale sau personale, sugerând că umbra marelui copac suprimă creșterea altor potențiale esențe.

Însă, vreau să contrazic această idee, și o fac apelând la natură, unde realitatea este mai complexă decât pare. La umbra marilor copaci cresc ciuperci, cu rădăcinile lor subtile și puternice, creează o lume fascinantă, o lume care sfidează ideea că „nimic nu crește”.

Dacă ne gândim la Riga Crypto și Lapona Enigel, poemul lui Ion Barbu, vedem cum regele Ciupercă, o figură aparte a naturii, își are locul în umbră și își păstrează demnitatea, chiar dacă trăiește în penumbră. (a duce o existență discretă). În această creație poetică, se creează un dialog simbolic, un „Luceafăr” întors, în care ciuperca, înțeleaptă și modestă, își acceptă condiția, dar nu își pierde frumusețea.

Ciupercile, fie că sunt bune sau otrăvitoare, ne demonstrează că mediul în care crești nu determină în totalitate cine ești sau ce devii. Din același sol, sub aceeași umbră, pot apărea ciuperci delicioase sau toxice. Este o lecție despre viață: ceea ce contează nu este doar unde crești, ci cum alegi să crești!

Așadar, chiar dacă umbra pare să sufice, ea poate fi și o sursă de viață, de inspirație sau de transformare. La umbra marilor copaci cresc ciuperci, mici, dar semnificative, capabile să îmbogățească lumea sau să-i amintească de pericole. Creșterea nu este doar o chestiune de lumină, ci și de voință, adaptabilitate și esență.


Ion Barbu
Riga Crypto si Lapona Enigel

Menestrel trist, mai aburit
Ca vinul vechi ciocnit la nuntă,
De cuscrul mare dăruit
Cu pungi, panglici, beteli cu funtă,

Mult îndărătnic menestrel,
Un cântec larg tot mai încearcă,
Zi-mi de lapona Enigel
Și Crypto, regele-ciupearcă!

– Nuntaș fruntaș!
Ospățul tău limba mi-a fript-o,
Dar, cântecul, tot zice-l-aș,
Cu Enigel și riga Crypto.

– Zi-l menestrel!
Cu foc l-ai zis acum o vară;
Azi zi-mi-l strâns, încetinel,
La spartul nunții, în cămară.

*

Des cercetat de pădureți
În pat de râu și-n humă unsă,
Împărățea peste bureți
Crai Crypto, inimă ascunsă,

La vecinic tron, de rouă parcă!
Dar printre ei bârfeau bureții
De-o vrăjitoare mânătarcă,
De la fântâna tinereții.

Și răi ghioci și toporași
Din gropi ieșeau să-l ocărască,
Sterp îl făceau și nărăvaș,
Că nu voia să înflorească.

În țări de gheață urgisită,
Pe-același timp trăia cu el,
Laponă mică, liniștită,
Cu piei, pre nume Enigel.

De la iernat, la pășunat,
În noul an, să-și ducă renii,
Prin aer ud, tot mai la sud,
Ea poposi pe mușchiul crud
La Crypto, mirele poienii.

Pe trei covoare de răcoare
Lin adormi, torcând verdeață:
Când lângă sân, un rigă spân,
Cu eunucul lui bătrân,
Veni s-o-mbie, cu dulceață:

– Enigel, Enigel,
Ți-am adus dulceață, iacă.
Uite fragi, ție dragi,
Ia-i și toarnă-i în puiacă.

– Rigă spân, de la sân,
Mulțumesc Dumitale.
Eu mă duc să culeg
Fragii fragezi, mai la vale.

-Enigel, Enigel,
Scade noaptea, ies lumine,
Dacă pleci să culegi,
Începi, rogu-te, cu mine.

-Te-aș culege, rigă blând…
Zorile încep să joace
Și ești umed și plăpând:
Teamă mi-e, te frângi curând,
Lasă. – Așteaptă de te coace.

-Să mă coc, Enigel,
Mult aș vrea, dar vezi, de soare,
Visuri sute, de măcel,
Mă despart. E roșu, mare,
Pete are fel de fel;
Lasă-l, uită-l, Enigel,
În somn fraged și răcoare.

– Rigă Crypto, rigă Crypto,
Ca o lamă de blestem
Vorba-n inimă-ai înfipt-o!
Eu de umbră mult mă tem,

Că dacă-n iarnă sunt făcută,
Și ursul alb mi-e vărul drept,
Din umbra deasă, desfăcută,
Mă-nchin la soarele-nțelept.

La lămpi de gheață, supt zăpezi,
Tot polul meu un vis visează.
Greu taler scump cu margini verzi
De aur, visu-i cercetează.

Mă-nchin la soarele-nțelept,
Că sufletu-i fântână-n piept,
Și roata albă mi-e stăpână,
Ce zace-n sufletul-fântână.

La soare, roata se mărește;
La umbră, numai carnea crește
Și somn e carnea, se dezumflă,
Dar vânt și umbră iar o umflă…

Frumos vorbi și subțirel
Lapona dreaptă, Enigel,
Dar timpul, vezi, nu adăsta,
Iar soarele acuma sta
Svârlit în sus, ca un inel.

– Plângi, preacuminte Enigel!
Lui Crypto, regele-ciupearcă.
Lumina iute cum să-i placă?
El se desface ușurel
De Enigel,
De partea umbrei moi, să treacă…

Dar soarele, aprins inel,
Se oglindi adânc în el;
De zece ori, fără sfială,
Se oglindi în pielea-i cheală.

Și sucul dulce înăcrește!
Ascunsa-i inimă plesnește,
Spre zece vii peceți de semn,
Venin și roșu untdelemn
Mustesc din funduri de blestem;

Că-i greu mult soare să îndure
Ciupearcă crudă de pădure,
Că sufletul nu e fântână
Decât la om, fiară bătrână,
Iar la făptură mai firavă
Pahar e gândul, cu otravă,

Ca la nebunul rigă Crypto,
Ce focul inima i-a fript-o,
De a rămas să rătăcească
Cu altă față, mai crăiască:

Cu Laurul-Balaurul,
Să toarne-n lume aurul,
Să-l toace, gol la drum să iasă,
Cu măsălarița-mireasă,
Să-i ție de împărăteasă.

Moștenirea Galateei – Nichita Stănescu și Mitul Unei Iubiri Adevărate

     Pe 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu, poetul „necuvintelor” și al sensibilității fără margini, a plecat dintre noi. Și totuși, versurile sale continuă să trăiască, vibrând în inimile celor care le citesc. Printre cele mai cunoscute creații ale sale se numără „Către Galateea”, o poezie care ascunde o poveste profundă și inspirația unei iubiri ideale.

     Această poezie nu este doar o declarație de dragoste, este o punte între mit și realitate. Mitul lui Pygmalion, o legendă greacă plină de frumusețe și simbolism, a fost scânteia care a aprins imaginația poetului. Povestea sculptorului îndrăgostit de propria creație, relatată în „Metamorfoze” de Ovidiu, l-a marcat pe Nichita și l-a făcut să creadă că iubirea poate transcende orice barieră chiar și cea dintre real și ideal.
     Pygmalion, un sculptor desăvârșit din Cipru, și-a dedicat întreaga viață artei. Dezamăgit de imperfecțiunile și superficialitatea femeilor reale, a ales să-și modeleze propria versiune a perfecțiunii: o statuie din fildeș, care întruchipa o frumusețe imposibilă, aproape divină. Galateea, cum a numit-o, era mai mult decât o operă de artă, era un ideal. O privea ca pe o ființă vie, îi vorbea, îi dăruia flori și bijuterii, dar inima lui era sfâșiată de tristețe că dragostea sa nu putea fi împărtășită.
     Cuprins de dorință și disperare, Pygmalion s-a rugat zeiței Afrodita, stăpâna iubirii și frumuseții, să îi dea viață Galateei. Într-o zi, la un festival dedicat zeiței, el și-a mărturisit dorința arzătoare. Afrodita, impresionată de pasiunea și sinceritatea lui, a binecuvântat sculptura. Când Pygmalion s-a întors acasă și a atins fildeșul rece, acesta s-a încălzit și s-a transformat în piele vie. Galateea prindea viață sub mâinile sale, răspunzând iubirii lui cu propria ei inimă.
     Fericirea lor a fost desăvârșită de nașterea unui copil, Pafos, considerat întemeietorul orașului cu același nume din Cipru. Mitul lui Pygmalion și Galateea a rămas o poveste despre puterea creatoare a iubirii, o iubire atât de profundă, încât poate să transforme arta în viață.
     Se spune că frumusețea ideală a Galateei a fost moștenită, de-a lungul timpului, de anumite femei. Nichita Stănescu, căutător de „frumuseți absolute” și visător neîntrecut, a găsit o astfel de „moștenitoare” a Galateei în realitatea sa. O femeie care i-a stârnit dorința de a crea și care i-a inspirat să scrie „Către Galateea”.
     Pentru Nichita, Galateea nu era doar o poveste antică, era simbolul etern al iubirii perfecte, al artei care respiră și al sufletului care transcende limitele lumii fizice. Fiecare vers pare o rugăciune, o chemare, o încercare de a da viață iubirii pure, sculptată în cuvinte. Aceasta este măiestria lui Nichita, să transforme realitatea în mit și mitul în realitate.
     Moștenirea lui Nichita Stănescu și mitul lui Pygmalion ne învață că frumusețea și iubirea sunt mai mult decât simple aparențe, sunt forme de creație. Ele depind de ochii celui care privește, de inima celui care simte și de spiritul celui care le dă viață.
     În „Galateea” lui Nichita, găsim ecoul unei iubiri atemporale și al unei lumi în care visul și realitatea se împletesc pentru totdeauna!

Navigând printre valurile schimbării

Maria I – Regina a României

Adesea se spune că, sportivii de performanță sunt protejați de negativismul societății. Totuși, cred că vocea noastră ar trebui să fie mai bine auzită, deoarece noi, sportivii, reprezentăm adevărații ambasadori ai acestei țări!

În ultimele zile, am citit atât de multe articole încât simt că mi s-a obosit sufletul. Este imposibil să treci cu vederea toate părerile împărțite din societatea noastră. Unele sunt bine gândite, bazate pe informație și educație, însă altele sunt susținute doar de voci ridicate, care par să dețină adevărul.
Se spune că adevărul este vizibil doar pentru cei care au ochi să vadă, urechi să audă și minte să înțeleagă. Privind în trecut, istoria noastră ne oferă nenumărate lecții, însă întrebarea esențială rămâne: știm să le aplicăm? România de astăzi, liberă și conectată la o lume globalizată, are nevoie mai mult ca niciodată de înțelepciune și discernământ pentru a-și asigura viitorul.

În perioada pașoptistă Kogălniceanu spunea că, românii au nevoie de originalitate. Este o afirmație la fel de valabilă și azi, într-o lume care ne copleșește cu ritmuri haotice și tentații de a ne pierde identitatea. Originalitatea noastră s-a născut din împletirea dacilor cu romanii, un popor care, chiar și în urma unei înfrângeri, a știut să-și păstreze esența și să construiască ceva nou. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă bătălia de la Sarmizegetusa ar fi fost câștigată? Cine am fi fost astăzi?
Un lucru rămane cert: România rămâne caracterizată ca un popor de luptători.
Până și cronicile străine au surprins această trăsătură de-a lungul secolelor.
Românul s-a remarcat prin înțelepciune, dovedind inteligență și curaj în gestionarea momentelor de criză. Sigismund de Luxemburg scria despre poporul nostru că, „Acesti valahi sunt cei mai viteji și mai neînfricați dintre toți creștini!”, iar  Paolo Giovo a surprins că, „Acești oameni, deși săraci și lipsiți de apărare, sunt mai curajoși decât alții, căci cu arme rudimentare reușeșc adesea să înfrunte armate bine echipate.”
Curajul nostru a fost întotdeauna recunoscut și admirat de cei care ne-au privit istoria. Am demonstrat de nenumărate ori că suntem un popor care își apără valorile și pământul, indiferent de piedici. Totuși, curajul de unul singur nu este suficient. Fără cunoaștere și fără dorința de a căuta informații, curajul riscă să rămână doar un impuls lipsit de direcție. Istoria ne-a arătat că cele mai mari biruințe au fost obținute nu doar prin forță, ci prin înțelepciune, prin planificare și printr-o profundă înțelegere a contextului. Adevărata putere vine atunci când îmbinăm curajul cu educația, când avem curajul să ne informăm și să luăm decizii bazate pe cunoaștere. Numai astfel putem construi un viitor solid, care să fie demn de sacrificiile făcute de cei dinaintea noastră.

Istoria ne-a oferit și exemple de lideri care au pus binele țării mai presus de propriile interese. Regele Ferdinand I, deși născut pe alte meleaguri, a demonstrat o loialitate neclintită față de România. În timpul Primului Război Mondial, Ferdinand a ales să intre în război de partea Antantei, deși Germania, țara sa de origine, făcea parte din Puterile Centrale. Această decizie a însemnat nu doar să își înfrunte propria familie, ci și să își asume riscul imens al unui conflict devastator pentru a susține idealul unirii tuturor românilor. Aceasta este o lecție valoroasă despre sacrificiu și loialitate față de un ideal mai mare decât sine. Dacă un străin s-a gandit la viitorul României, noi cei nascuti aici, de ce nu ne-am putea gândi?

De asemenea, Regina Maria, supranumită „Mama tuturor românilor,” este un alt simbol al perseverenței și iubirii pentru această țară. Nu s-a oprit în fața obstacolelor politice și a luptat neobosit pentru recunoașterea unirii Transilvaniei, Bucovinei și Basarabiei. Fermitatea ei este reflectată în celebra replică adresată premierului francez Georges Clemenceau, numit „Tigrul” politicii europene, care inițial a refuzat să o primească. Regina Maria a răspuns fără ezitare: „Atunci, spuneți-i că voi fi la ușa lui la ora 6 dimineața și voi aștepta până mă va primi!”. Perseverența și tenacitatea ei au impresionat întreaga Europă, iar ea a devenit un simbol al diplomației și al farmecului care pot influența deciziile în momente cruciale.

Următorii ani au modelat România prin încercări grele și momente de glorie. Totuși, o întrebare persistă: de ce a fost nevoie de revoluția din 1989? Dacă oamenii erau atât mulțumiți, de ce s-a ajuns la un asemenea punct de cotitură? Oamenii care au murit pentru o schimbare si pentru un viitor cu drepturi chiar au vrut să își riște viețile degeaba?
Câte frustrări și nedreptăți s-au acumulat până când paharul s-a umplut și a început să dea pe dinafară?

Astăzi, România este liberă. Avem drepturi, acces la informație, oportunități – toate la un clic distanță. Totuși, paradoxal, lipsa de educație și dezinteresul față de cunoaștere persistă. Dacă în trecut oamenii luptau pentru acces la educație și informatie, acum ele ne înconjoară, însă mulți dintre noi aleg să le ignore.

Este vital să ne cultivăm discernământul. Nu orice oportunitate este benefică, la fel cum nu orice voce ridicată spune adevărul. În loc să ne concentrăm pe ceea ce ne lipsește, ar trebui să prețuim ceea ce avem și să recunoaștem eforturile care au fost făcute pentru a ajunge aici, dar de multe ori uităm să privim dincolo de propriile neajunsuri. Imaginează-ți o scenă simplă, dar plină de semnificații: îți doresti o mașină si te simți nedreptățit sau lipsit de confort pentru că nu poti avea decât o bicicletă cu care te poți deplasa. Însă, chiar lângă tine, un băiat într-un scaun cu rotile te privește în tăcere, cu ochii plini de dorință. Pentru el, mersul pe bicicletă nu ar fi o povară, ci un vis împlinit.
Viața nu este întotdeauna dreaptă și ne oferă perspective diferite, dar în fiecare dintre noi există puterea de a prețui ceea ce are, de a construi mai mult și vor exista mereu tipologii de oameni, pentru a căuta în fiecare dintre noi aprecierea pentru sine si totodată, pentru celălalt.

Acum, trebuie să fim vigilenți și să privim cu atenție la ceea ce se află dincolo de ușă!
România, ca o casă a cărei uși a rămas parțial deschisă, trebuie să își ascută auzul și să își limpezească privirea. În lumea contemporană, globalizată și adesea imprevizibilă, nu toate bătăile sunt ceea ce par. „Capra cu trei iezi” este mai mult decât o poveste pentru copii… este o lecție despre discernământ, încredere și responsabilitate.
În poveste, lupul se maschează în figura maternă, una de încredere absolută. În lumea reală, „lupii” pot fi actori economici, politici sau sociali care se prezintă sub măști prietenoase, ademenind cu promisiuni frumoase sau aparent binevoitoare. Românii trebuie să analizeze fiecare propunere care li se face, fie că vine din partea partenerilor externi, organizațiilor internaționale sau chiar din propriul context intern.
Fiecare bătaie la ușă reprezintă o decizie strategică. Prudența și vigilența nu înseamnă respingerea totală a schimbării, ci evaluarea atentă a consecințelor. În poveste, cei trei iezi sunt avertizați, însă doar unul înțelege și ascultă cu adevărat. România, prin lecțiile istoriei, trebuie să fie acel „ied înțelept” care înțelege că supraviețuirea și prosperitatea cer curaj, dar și înțelepciune.
Ce putem face?
Este vital ca cetățenii să fie educați în spiritul gândirii critice și să înțeleagă complexitatea lumii în care trăiesc.
Deciziile strategice nu pot fi luate pe grabă, iar fiecare bătaie la ușă trebuie analizată cu rigoare, prin prisma intereselor naționale și a valorilor fundamentale!

Concluzie
Noi suntem România, trebuie să rămânem responsabili, și a privi dincolo de ușă nu înseamnă a suspecta totul, ci a îmbina prudența cu deschiderea, astfel încât poporul să crească într-un mediu sigur, dar conectat la lumea largă. Istoria noastră ne oferă exemple valoroase de sacrificiu și voință. Acum este rândul nostru să fim vigilenți, să înțelegem adevărul și să luăm decizii care vor onora eforturile celor care au luptat înaintea noastră.
Înțelepciunea constă în a deosebi adevărul de aparențe și în a lua deciziile care vor duce țara către un viitor mai bun!

The Whisper of Gold

Medalia îmi șoptește, ca o poveste veche care renaște de fiecare dată când o privesc. În liniștea ei, aud o chemare, o rugăminte subtilă, dar pătrunzătoare: „Nu mă lăsa singură. Îndrăznește să creezi, să visezi, să lupți. Să ducem împreună mai departe această povară dulce a victoriei”.

Aurul ei nu e doar un simbol, e marturia fiecărei bătălii câștigate, a fiecărui zid depășit cu credință și încăpățânare.
Această imagine nu este doar o privire spre trecut, ci o punte spre un viitor plin de posibilități și visuri neatinse. O punte între ce am fost si ce voi deveni!

Medalia nu e un final glorios, ci o temelie pentru noi începuturi și, totodată, este povestea mea despre un capitol scris cu sudoare, dar deschis pentru noi rânduri.
Privesc aceasta piesă de aur și înțeleg că greutatea ei nu stă în metal, ci în ceea ce simbolizează: forța de a merge mai departe, de a crea, de a transforma imposibilulul în realitate.

Prin prezența ei mută, îmi amintește să continui, iar eu îi răspund cu certitudinea că povestea noastră este abia la început!

Iubirea și succesul – două vise, o singură alegere?

Ți s-a întamplat să observi cum iubirea, care ar trebui să fie un spațiu de creștere reciprocă, de compasiune și colaborare, se transformă într-un câmp de luptă, unde egoismul, superficialitatea și indiferența au devenit reguli de joc?

E ca și cum oamenii nu mai văd esența iubirii și nu mai au încrederea sau dorința de a se dedica unuia altuia din toată inima.
Te doare să vezi că, într-o lume atât de preocupată de succesul rapid și individual, sensul profunzilor relații este adesea sacrificat. Este ca o luptă constantă între nevoia de a fi văzut și acceptat cu adevărat și realitatea în care oamenii se văd unii pe alții doar prin prisma a ceea ce pot obține sau exploata. Ai dorința ca lucrurile să fie altfel, ca iubirea să redevină acel spațiu sigur unde doi oameni se întâlnesc pentru a crea, pentru a-și înțelege și împlini nevoile reciproce și pentru a crește împreună.
În fond, ceea ce simt majoritatea este o nostalgie pentru o lume în care iubirea și succesul nu sunt doar obiective egoiste, ci țeluri colective, o lume unde oamenii își îndreaptă atenția nu doar asupra a ceea ce pot lua, ci și asupra a ceea ce pot dărui. Poate simți o dorință profundă de a trăi într-o lume în care valorile autentice și grija față de celălalt să fie din nou la loc de cinste, o lume în care iubirea să fie la fel de prețioasă și să se construiască cu respect și încredere reciprocă, în loc de teamă și nesiguranță.
Într-o relație, contează atât persoana în sine, cât și conexiunea dintre cei doi. Iubirea este importantă, dar la fel de importante sunt și scopurile comune și direcția în care ambii parteneri doresc să meargă. Dacă unul dintre parteneri își dorește să crească, să construiască ceva împreună, iar celălalt se mulțumește să rămână într-o zonă de confort, fără dorința de a evolua, atunci pot apărea probleme și tensiuni.
În cazurile fericite, când ambii parteneri împărtășesc dorința de a progresa și de a construi împreună, relația are șanse să se dezvolte frumos. Atunci când există această motivație comună și când amândoi sunt aliniați în dorințele și obiectivele lor, legătura poate deveni puternică și de durată.

Aceasta este, în esență, o dorință pentru o iubire autentică și un succes autentic, care să împlinească, să inspire și să ofere bucurie, nu doar pentru sine, ci și pentru cei din jur.

Amor Vitae!

Degeaba îi oferi luna de pe cer, dacă nu o faci să se simtă stea!

Într-o lume în care materialismul pare să predomine, este ușor să ne pierdem în gesturi grandioase, uitând că iubirea autentică nu se măsoară în cadouri. Mulți bărbați cred că prin oferirea de bunuri își demonstrează afecțiunea, însă adevărata apreciere vine din respect și atenție.

O floare poate însemna mult mai mult decât un simplu gest; ea simbolizează recunoașterea și valoarea persoanei iubite. Într-o relație, este esențial să ne susținem emoțional, să comunicăm deschis și să ne tratăm reciproc cu empatie.

Bărbații trebuie să învețe să respecte și să aprecieze femeile nu doar prin ceea ce le oferă, ci și prin modul în care le tratează. În același timp, femeile trebuie să-și exprime dorințele și nevoile, contribuind astfel la o interacțiune echilibrată și sănătoasă.

Să fim mai atenți unii cu alții, să construim relații bazate pe respect și iubire sinceră. Asta este cheia pentru a transforma o relație dintr-o simplă conexiune în ceva cu adevărat special.

Pe valurile efortului

Viața în canotaj nu este pentru oricine. Din exterior, mulți văd doar medaliile, podiumurile, aparițiile scurte la televizor și poate imaginea unui sportiv zâmbind după o cursă câștigată.

Însă nimeni, absolut nimeni, nu cunoaște adevărul crunt care se ascunde în spatele acestor momente de succes. Canotajul nu este doar un sport, este un stil de viață care te înghite cu totul, te cere cu totul. E o călătorie de sacrificii care începe de la o vârstă la care alți copii încă se joacă, încă își trăiesc copilăria, fără griji și fără a se gândi la viitor.
Această călătorie pentru majoritatea din sportivi începe la vârsta de 11-13 ani. În timp ce copiii de vârsta lor se distrau, mergeau în excursii, petreceau timp afară sau prin cluburi, ei erau in cantonament fiind departe de familie, departe de orice însemna normalitate pentru un copil. În loc să aibă parte de copilăria lipsită de griji pe care o aveau ceilalți, ei erau deja antrenati să se trezeasca devreme, să își împingă corpul și mintea dincolo de limite.

Personal, în loc să mă gândesc la vacanțe sau jucării, mă gândeam la fiecare cursă ca la o șansă de a construi ceva pentru viitor. Canotajul era singura mea speranță de a îmi ridica familia de unde era, singura mea cale de a găsi un sens, o direcție. Și totuși, nimeni nu m-a asigurat că eforturile mele vor aduce vreodată succes sau stabilitate.

Ani întregi de sacrificii și antrenamente au fost făcuți fără garanții. Nimeni nu mi-a promis că voi câștiga medalii, nimeni nu mi-a spus că la capătul acestei călătorii va fi un podium. Era doar o muncă brută, neîncetată și nesfârșită. Am învățat să accept faptul că succesul, dacă va veni, va fi doar rezultatul unei lupte dure și personale, departe de ochii lumii. În timp ce tinerii din jurul meu se bucurau de adolescență, eu am învățat ce înseamnă responsabilitatea. În timp ce ei primeau bani de la părinți, eu îmi câștigam fiecare mică recompensă prin muncă, prin suferință fizică și mentală.
Și totuși, cei din exterior nu văd asta. Ei nu văd diminețile reci, antrenamentele istovitoare, durerile care persistă în fiecare mușchi. Nu văd sacrificiul de a fi departe de familie, de prieteni, de o viață normală. Mulți cred că sportul nostru este ușor, că doar „cheltuim banii statului” și că suntem premiați pe nedrept. Sunt multe persoane care spun că beneficiem de prea multe avantaje pentru prea puțin. Dar ce nu știu ei este că, dacă nu ar exista acele mici recompense, acele premii care să ne țină motivați, am fi lăsați să ne luptăm singuri cu sistemul, să ne pierdem printre cifrele reci ale bugetelor, fără ca nimeni să știe măcar că existăm.

Ei nu știu că, deși aparem uneori la televizor, acelea sunt doar momente izolate într-o viață dominată de muncă dură și de sacrificii continue. Nimeni nu vorbește despre canotorii care se pierd pe drum, despre cei care nu ajung niciodată pe podium, dar care au muncit la fel de mult ca și noi, cei care reușim. Despre aceștia nu se știe nimic, iar realitatea este că și noi, cei care câștigăm, trăim cu o teamă constantă: teama că tot ce am construit poate dispărea într-o clipă.

Viața noastră este complet diferită de cea a celor care ne judecă. În timp ce ei își construiesc viețile pe împrumuturi și leasinguri, locuințe cumpărate pe credite, noi ne construim viețile pe fiecare lovitură trasă cu efort și pe fiecare antrenament care ne împinge spre epuizare.

La 18 ani, când mulți dintre colegii mei de generație au dat în sfârșit ochii cu realitatea, să-și câștige existența, să se descurce pe cont propriu, eu eram deja obișnuită cu responsabilitatea.
Pentru mine, viața „de adult” a început cu mult înainte. Am învățat de copil să mă descurc singură, să-mi asum riscuri și să iau decizii dificile, si poate tocmai de aceea, criticile celor din afară mă dor. Mă doare când sunt etichetată ca fiind cineva care nu muncește, când mi se reproșează că „trăiesc pe banii statului”, deși știu bine cât am sacrificat pentru fiecare mic succes.

Pentru noi, canotajul nu este doar un sport, ci o luptă pentru un viitor. O luptă în care fiecare mică victorie este plătită cu zile întregi de muncă intensă, cu dureri și renunțări. Nu avem vacanțe lungi, nu avem stabilitatea unui job convențional. Ceea ce avem este pasiunea, sacrificiul și un vis, iar pentru acest vis, suntem gata să dăm totul.

Cei care ne apreciază cu adevărat sunt puțini, dar importanți. Sunt cei care înțeleg, chiar dacă nu au trăit direct această experiență. În schimb, cei care ne critică nu vor ști niciodată ce înseamnă să te dedici trup și suflet unui drum fără certitudini. Ei nu vor înțelege cum e să te trezești în fiecare dimineață cu gândul că ai de muncit pentru un vis pe care poate niciodată nu-l vei atinge complet, dar noi continuăm, pentru că asta facem și pentru că asta ne definește.

Cu toate acestea, oricât de multe piedici ar apărea, oricât de grea ar fi povara pe care o purtăm pe umeri, mergem mai departe. De fiecare dată când lumea din jur ne judecă, ne critică sau pur și simplu nu ne înțelege, ne agățăm de acea pasiune interioară care ne-a adus aici. Acea scânteie care, în ciuda tuturor greutăților, refuză să se stingă.

De multe ori, mă întreb de ce continui?  Ce mă face să mă trezesc la ore imposibile și să îmi împing corpul dincolo de limite, să sacrific ani din viața mea pentru un singur moment de glorie? Răspunsul nu este mereu clar. Uneori, nici eu nu-l știu exact.
Poate că este pentru acel sentiment unic pe care îl simt când ajung după linia de sosire, acea clipă în care toate sacrificiile par să merite. Sau poate că este pentru mândria pe care o văd  în ochii celor dragi atunci când mă văd câștigând, purtând culorile țării noastre pe podium. Poate că este simpla dorință de a demonstra că sunt capabilă de mai mult decât ceea ce se așteaptă de la mine. Oricare ar fi motivul, mă regăsesc din nou și din nou în aceeași luptă, determinându-mă să nu renunț, să nu mă opresc niciodată din a îmi urma visele.

Poate că într-o zi, când drumul acesta se va încheia, vom privi înapoi și vom realiza că nu am trăit o viață ușoară. Însă, vom ști că a fost o viață plină de sens, o viață în care am avut curajul de a ne urmări visurile, indiferent de prețul plătit. Și asta, în cele din urmă, este cea mai mare victorie a noastră. Nu medaliile, nu recunoașterea publică, ci faptul că am avut puterea de a merge mai departe, de a ne depăși limitele și de a demonstra că suntem mai mult decât ceea ce se vede din umbră.

În final, nu este doar despre medalii sau glorie. Este despre ce ne-a modelat pe parcursul acestui drum. Despre ce am devenit datorită fiecărei dimineți obositoare, fiecărui antrenament dur, fiecărei lacrimi ascunse. Canotajul ne-a învățat nu doar cum să fim sportivi, ci cum să fim și oameni puternici. Ne-a învățat să ne ridicăm de fiecare dată când suntem doborâți, să ne găsim motivația în cele mai întunecate momente, să ne păstrăm integritatea și să ne respectăm sacrificiile!

Per aspera ad astra!