Rise With The Waves

În lumea sportului, fiecare victorie ascunde o poveste profundă, țesută din ani de muncă asiduă, sacrificii și o pasiune arzătoare. Anul 2024 a fost pentru mine și echipa mea un an al împlinirilor, în care am transformat visele în realitate.
Jocurile Olimpice de la Paris 2024 au fost punctul culminant al unui drum lung, presărat cu muncă, sacrificii și visuri care, de-a lungul anilor, s-au conturat tot mai clar. De la primele antrenamente, când eram doar un copil care descoperea canotajul, până la momentul în care am urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului olimpic și am auzit imnul României răsunând pentru noi, fiecare pas a fost o lecție de viață.

Primii pași în canotaj
M-am îndrăgostit de acest sport la vârsta de 11 ani, când am urcat pentru prima dată într-o barcă de canotaj. Nu știam atunci că acest moment va schimba totul pentru mine. Mi s-a spus că voi avea nevoie de forță, rezistență și determinare, dar cel mai important lucru pe care l-am studiat de-a lungul anilor este că nu doar mușchii și tehnica sunt esențiale, ci și inima. Și dacă există un lucru pe care l-am învățat, este acesta:
”Când ceilalți vor trage și vor vâsli cu picioarele, voi să vâsliți cu inima. Pentru că atunci când vâsliți cu inima, veți avea totul.”
Acestea au fost cuvintele antrenorului nostru, și au devenit filosofia noastră. Nu doar în sport, ci în viață. Când faci un lucru cu pasiune, cu tot sufletul, nimeni și nimic nu te poate opri.

Anii de sacrificii și muncă
Drumul către performanță nu este niciodată ușor. Fiecare zi de antrenament începea înainte de răsăritul soarelui, când lacul era liniștit și doar sunetul vâslelor loveau apa. Erau momente în care oboseala părea copleșitoare, în care fiecare mușchi protesta, dar am învățat să pot să îmi împing corpul dincolo de limite.
Pentru fiecare victorie au fost zeci de ore de muncă. Pentru fiecare moment de glorie au fost sute de antrenamente, lacrimi, durere și momente de îndoială. De multe ori m-am întrebat dacă merită toate sacrificiile, să fiu departe de familie, să îmi dedic viața sportului, să mă trezesc dimineața devreme când oamenii obișnuiți dorm, să îmi împing corpul și mintea la extrem. Dar de fiecare dată când mă urcam în barcă, simțeam că sunt acolo unde trebuie să fiu.
Canotajul nu este doar un sport, este un stil de viață care te înghite cu totul, te cere cu totul. E o călătorie de sacrificii care începe de la o vârstă la care alți copii încă își trăiesc copilăria, fără griji și fără a se gândi la viitor.
Ani întregi de sacrificii și antrenamente au fost făcuți fără garanții. Nimeni nu mi-a promis că voi câștiga medalii, nimeni nu mi-a spus că la capătul acestei călătorii va fi un podium. Era doar o muncă brută, neîncetată și nesfârșită. Am învățat să accept faptul că succesul, dacă va veni, va fi doar rezultatul unei lupte dure și personale, departe de ochii lumii. În timp ce tinerii din jurul meu se bucurau de adolescență, eu am învățat ce înseamnă responsabilitatea. În timp ce ei primeau bani de la părinți, eu îmi câștigam fiecare mică recompensă prin muncă, prin suferință fizică și mentală.
De multe ori, mă întrebam de ce continui? Ce mă face să mă trezesc la ore imposibile, să sacrific ani din viața mea pentru un singur moment de glorie? Răspunsul nu era mereu clar. Uneori, nici eu nu-l știam exact.
Poate că este pentru acel sentiment unic pe care îl simt când ajung după linia de sosire, acea clipă în care toate sacrificiile par să merite. Sau poate că este pentru mândria din ochii celor dragi atunci când mă văd câștigând, purtând culorile țării noastre pe podium. Poate că este simpla dorință de a demonstra că sunt capabilă de mai mult decât ceea ce se așteaptă de la mine. Oricare ar fi motivul, mă regăsesc din nou și din nou în aceeași luptă, determinându-mă să nu renunț, să nu mă opresc niciodată din a îmi urma visele.

Jocurile Olimpice de la Paris 2024 – ziua finalei
În ziua marii finale, tensiunea era palpabilă. Ne-am așezat în barcă, ne-am strâns mâinile și ne-am spus una alteia că suntem pregătite. Fiecare dintre noi știa că acele câteva minute pe apă erau rezultatul anilor de muncă.
Startul a fost exploziv. Am plecat puternic, dar adversarele noastre erau la fel de determinate. Deși echipajul Canadei ne-a pus la încercare în primii 500 de metri, am reușit să avansăm pentru că aveam încredere una în cealaltă. Știam că suntem cele mai bune și asta se observa pe ecrane. În mijlocul cursei, simțeam cum fiecare lovitură îmi ardea mușchii, cum plămânii îmi cereau aer (chiar daca nu se vedea acest lucru). Dar atunci mi-am amintit:
„Când ceilalți vor trage și vor vâsli cu picioarele, voi să vâsliți cu inima!„
Și asta am făcut. Am tras cu tot ce aveam, nu doar din corp, ci din suflet. Am simțit puterea echipei, sincronizarea perfectă dintre noi, determinarea care ne împingea înainte. Pe ultimile sute de metri, am accelerat și am lăsat totul pe apă. Am făcut spectacol câștigând cu 4 secunde 45, o distanță uriașă pentru o barcă de 8+1.
Când am trecut linia de sosire și am văzut că suntem pe primul loc, am izbucnit în lacrimi. Eram campioane olimpice. Aurul era al nostru. Munca noastră, nopțile nedormite, sacrificiile, toate fuseseră răsplătite. Această performanță a fost o demonstrație clară a faptului că atunci când vâslești din inima, limitele dispar.

Ce înseamnă aurul olimpic pentru mine
Am primit deseori întrebarea „Ce ai simțit pe podiumul olimpic?”, ”Cât de fericită erai pe podium”, și de fiecare dată nu știam ce să răspund ca să pot exprima cu exactitate acele sentimente.
Însă, nu cred că am fost fericită pentru că mă aflam pe podium, și vă spun și de ce. Fericirea este adesea trecătoare, un moment care vine, ne umple și apoi dispare, lăsându-ne poate mai goi sau mai flămânzi decât eram înainte.
În schimb, împlinirea are o profunzime aparte. Nu este doar o emoție de suprafață, ci un sentiment al alinierii cu ceea ce suntem pe drumul care ne aparține. Ei bine, revin, nu am simițit fericire pe podiumul olimpic…am simțit împlinire.
Când a început imnul național, am simțit că toate sacrificiile au avut sens. Acea medalie nu era doar a mea, era a întregii echipe, a antrenorilor, a familiei, a tuturor celor care ne-au susținut.

Această medalie este dovada că munca bate talentul, că disciplina învinge obstacolele, că pasiunea și inima sunt cele mai puternice arme ale noastre.
Aurul ei nu e doar un simbol, e marturia fiecărei bătălii câștigate, a fiecărui zid depășit cu credință și încăpățânare. Această imagine nu este doar o privire spre trecut, ci o punte spre un viitor plin de posibilități și visuri neatinse. O punte între ce am fost si ce voi deveni!
Medalia nu e un final glorios, ci o temelie pentru noi începuturi și, totodată, este povestea mea despre un capitol scris cu sudoare, dar deschis pentru noi rânduri. Privesc aceasta piesă de aur în fiecare zi și înțeleg că greutatea ei nu stă în metal, ci în ceea ce simbolizează: forța de a merge mai departe, de a crea, de a transforma imposibilulul în realitate. Prin prezența ei mută, îmi amintește să continui, iar eu îi răspund cu certitudinea că povestea noastră este abia la început!

Este un mesaj pentru toți copiii, adolescenții și studenții care citesc aceste rânduri: Visați mult! Munciți din greu! Nu vă opriți niciodată!
Dar mai mult decât medalia în sine, am înțeles că adevărata victorie este călătoria. Am învățat să fiu puternică, să cred în mine și să nu renunț, indiferent cât de dur ar fi. Poate că drumul va fi greu, poate că veți cădea, poate că veți avea momente în care veți dori să renunțați. Dar amintiți-vă mereu: ”Când faceți ceva din inimă, puteți avea totul.”
Pentru că, la finalul zilei, victoria nu înseamnă doar o medalie. Victoria este despre caracter, despre luptă, despre omul care devii în această călătorie. Și dacă eu am reușit, și voi puteți!

L.A. Seneca: ”Cel care doborât la pământ, nu și-a pierdut cumpătul, ci de câte ori a căzut, de atâtea ori s-a ridicat și mai dârz, acela pornește la luptă plin de încredere.”


Puterea adevărată nu vine din mușchi, ci din inima cu care lupți,
Maria – Magdalena Rusu

Adesea este interpretat metaforic, simbolizând faptul că în prezența unei personalități dominante sau a unei figuri puternice, este dificil pentru alte ființe sau idei să își dezvolte propria identitate sau să prospere. Este un gând  utilizat frecvent în contexte sociale sau personale, sugerând că umbra marelui copac suprimă creșterea altor potențiale esențe.

Însă, vreau să contrazic această idee, și o fac apelând la natură, unde realitatea este mai complexă decât pare. La umbra marilor copaci cresc ciuperci, cu rădăcinile lor subtile și puternice, creează o lume fascinantă, o lume care sfidează ideea că „nimic nu crește”.

Dacă ne gândim la Riga Crypto și Lapona Enigel, poemul lui Ion Barbu, vedem cum regele Ciupercă, o figură aparte a naturii, își are locul în umbră și își păstrează demnitatea, chiar dacă trăiește în penumbră. (a duce o existență discretă). În această creație poetică, se creează un dialog simbolic, un „Luceafăr” întors, în care ciuperca, înțeleaptă și modestă, își acceptă condiția, dar nu își pierde frumusețea.

Ciupercile, fie că sunt bune sau otrăvitoare, ne demonstrează că mediul în care crești nu determină în totalitate cine ești sau ce devii. Din același sol, sub aceeași umbră, pot apărea ciuperci delicioase sau toxice. Este o lecție despre viață: ceea ce contează nu este doar unde crești, ci cum alegi să crești!

Așadar, chiar dacă umbra pare să sufice, ea poate fi și o sursă de viață, de inspirație sau de transformare. La umbra marilor copaci cresc ciuperci, mici, dar semnificative, capabile să îmbogățească lumea sau să-i amintească de pericole. Creșterea nu este doar o chestiune de lumină, ci și de voință, adaptabilitate și esență.

Ion Barbu
Riga Crypto si Lapona Enigel

Menestrel trist, mai aburit
Ca vinul vechi ciocnit la nuntă,
De cuscrul mare dăruit
Cu pungi, panglici, beteli cu funtă,

Mult îndărătnic menestrel,
Un cântec larg tot mai încearcă,
Zi-mi de lapona Enigel
Și Crypto, regele-ciupearcă!

– Nuntaș fruntaș!
Ospățul tău limba mi-a fript-o,
Dar, cântecul, tot zice-l-aș,
Cu Enigel și riga Crypto.

– Zi-l menestrel!
Cu foc l-ai zis acum o vară;
Azi zi-mi-l strâns, încetinel,
La spartul nunții, în cămară.

*

Des cercetat de pădureți
În pat de râu și-n humă unsă,
Împărățea peste bureți
Crai Crypto, inimă ascunsă,

La vecinic tron, de rouă parcă!
Dar printre ei bârfeau bureții
De-o vrăjitoare mânătarcă,
De la fântâna tinereții.

Și răi ghioci și toporași
Din gropi ieșeau să-l ocărască,
Sterp îl făceau și nărăvaș,
Că nu voia să înflorească.

În țări de gheață urgisită,
Pe-același timp trăia cu el,
Laponă mică, liniștită,
Cu piei, pre nume Enigel.

De la iernat, la pășunat,
În noul an, să-și ducă renii,
Prin aer ud, tot mai la sud,
Ea poposi pe mușchiul crud
La Crypto, mirele poienii.

Pe trei covoare de răcoare
Lin adormi, torcând verdeață:
Când lângă sân, un rigă spân,
Cu eunucul lui bătrân,
Veni s-o-mbie, cu dulceață:

– Enigel, Enigel,
Ți-am adus dulceață, iacă.
Uite fragi, ție dragi,
Ia-i și toarnă-i în puiacă.

– Rigă spân, de la sân,
Mulțumesc Dumitale.
Eu mă duc să culeg
Fragii fragezi, mai la vale.

-Enigel, Enigel,
Scade noaptea, ies lumine,
Dacă pleci să culegi,
Începi, rogu-te, cu mine.

-Te-aș culege, rigă blând…
Zorile încep să joace
Și ești umed și plăpând:
Teamă mi-e, te frângi curând,
Lasă. – Așteaptă de te coace.

-Să mă coc, Enigel,
Mult aș vrea, dar vezi, de soare,
Visuri sute, de măcel,
Mă despart. E roșu, mare,
Pete are fel de fel;
Lasă-l, uită-l, Enigel,
În somn fraged și răcoare.

– Rigă Crypto, rigă Crypto,
Ca o lamă de blestem
Vorba-n inimă-ai înfipt-o!
Eu de umbră mult mă tem,

Că dacă-n iarnă sunt făcută,
Și ursul alb mi-e vărul drept,
Din umbra deasă, desfăcută,
Mă-nchin la soarele-nțelept.

La lămpi de gheață, supt zăpezi,
Tot polul meu un vis visează.
Greu taler scump cu margini verzi
De aur, visu-i cercetează.

Mă-nchin la soarele-nțelept,
Că sufletu-i fântână-n piept,
Și roata albă mi-e stăpână,
Ce zace-n sufletul-fântână.

La soare, roata se mărește;
La umbră, numai carnea crește
Și somn e carnea, se dezumflă,
Dar vânt și umbră iar o umflă…

Frumos vorbi și subțirel
Lapona dreaptă, Enigel,
Dar timpul, vezi, nu adăsta,
Iar soarele acuma sta
Svârlit în sus, ca un inel.

– Plângi, preacuminte Enigel!
Lui Crypto, regele-ciupearcă.
Lumina iute cum să-i placă?
El se desface ușurel
De Enigel,
De partea umbrei moi, să treacă…

Dar soarele, aprins inel,
Se oglindi adânc în el;
De zece ori, fără sfială,
Se oglindi în pielea-i cheală.

Și sucul dulce înăcrește!
Ascunsa-i inimă plesnește,
Spre zece vii peceți de semn,
Venin și roșu untdelemn
Mustesc din funduri de blestem;

Că-i greu mult soare să îndure
Ciupearcă crudă de pădure,
Că sufletul nu e fântână
Decât la om, fiară bătrână,
Iar la făptură mai firavă
Pahar e gândul, cu otravă,

Ca la nebunul rigă Crypto,
Ce focul inima i-a fript-o,
De a rămas să rătăcească
Cu altă față, mai crăiască:

Cu Laurul-Balaurul,
Să toarne-n lume aurul,
Să-l toace, gol la drum să iasă,
Cu măsălarița-mireasă,
Să-i ție de împărăteasă.

     Pe 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu, poetul „necuvintelor” și al sensibilității fără margini, a plecat dintre noi. Și totuși, versurile sale continuă să trăiască, vibrând în inimile celor care le citesc. Printre cele mai cunoscute creații ale sale se numără „Către Galateea”, o poezie care ascunde o poveste profundă și inspirația unei iubiri ideale.

     Această poezie nu este doar o declarație de dragoste, este o punte între mit și realitate. Mitul lui Pygmalion, o legendă greacă plină de frumusețe și simbolism, a fost scânteia care a aprins imaginația poetului. Povestea sculptorului îndrăgostit de propria creație, relatată în „Metamorfoze” de Ovidiu, l-a marcat pe Nichita și l-a făcut să creadă că iubirea poate transcende orice barieră chiar și cea dintre real și ideal.
     Pygmalion, un sculptor desăvârșit din Cipru, și-a dedicat întreaga viață artei. Dezamăgit de imperfecțiunile și superficialitatea femeilor reale, a ales să-și modeleze propria versiune a perfecțiunii: o statuie din fildeș, care întruchipa o frumusețe imposibilă, aproape divină. Galateea, cum a numit-o, era mai mult decât o operă de artă, era un ideal. O privea ca pe o ființă vie, îi vorbea, îi dăruia flori și bijuterii, dar inima lui era sfâșiată de tristețe că dragostea sa nu putea fi împărtășită.
     Cuprins de dorință și disperare, Pygmalion s-a rugat zeiței Afrodita, stăpâna iubirii și frumuseții, să îi dea viață Galateei. Într-o zi, la un festival dedicat zeiței, el și-a mărturisit dorința arzătoare. Afrodita, impresionată de pasiunea și sinceritatea lui, a binecuvântat sculptura. Când Pygmalion s-a întors acasă și a atins fildeșul rece, acesta s-a încălzit și s-a transformat în piele vie. Galateea prindea viață sub mâinile sale, răspunzând iubirii lui cu propria ei inimă.
     Fericirea lor a fost desăvârșită de nașterea unui copil, Pafos, considerat întemeietorul orașului cu același nume din Cipru. Mitul lui Pygmalion și Galateea a rămas o poveste despre puterea creatoare a iubirii, o iubire atât de profundă, încât poate să transforme arta în viață.
     Se spune că frumusețea ideală a Galateei a fost moștenită, de-a lungul timpului, de anumite femei. Nichita Stănescu, căutător de „frumuseți absolute” și visător neîntrecut, a găsit o astfel de „moștenitoare” a Galateei în realitatea sa. O femeie care i-a stârnit dorința de a crea și care i-a inspirat să scrie „Către Galateea”.
     Pentru Nichita, Galateea nu era doar o poveste antică, era simbolul etern al iubirii perfecte, al artei care respiră și al sufletului care transcende limitele lumii fizice. Fiecare vers pare o rugăciune, o chemare, o încercare de a da viață iubirii pure, sculptată în cuvinte. Aceasta este măiestria lui Nichita, să transforme realitatea în mit și mitul în realitate.
     Moștenirea lui Nichita Stănescu și mitul lui Pygmalion ne învață că frumusețea și iubirea sunt mai mult decât simple aparențe, sunt forme de creație. Ele depind de ochii celui care privește, de inima celui care simte și de spiritul celui care le dă viață.
     În „Galateea” lui Nichita, găsim ecoul unei iubiri atemporale și al unei lumi în care visul și realitatea se împletesc pentru totdeauna!

Ți s-a întamplat să observi cum iubirea, care ar trebui să fie un spațiu de creștere reciprocă, de compasiune și colaborare, se transformă într-un câmp de luptă, unde egoismul, superficialitatea și indiferența au devenit reguli de joc?

E ca și cum oamenii nu mai văd esența iubirii și nu mai au încrederea sau dorința de a se dedica unuia altuia din toată inima.
Te doare să vezi că, într-o lume atât de preocupată de succesul rapid și individual, sensul profunzilor relații este adesea sacrificat. Este ca o luptă constantă între nevoia de a fi văzut și acceptat cu adevărat și realitatea în care oamenii se văd unii pe alții doar prin prisma a ceea ce pot obține sau exploata. Ai dorința ca lucrurile să fie altfel, ca iubirea să redevină acel spațiu sigur unde doi oameni se întâlnesc pentru a crea, pentru a-și înțelege și împlini nevoile reciproce și pentru a crește împreună.
În fond, ceea ce simt majoritatea este o nostalgie pentru o lume în care iubirea și succesul nu sunt doar obiective egoiste, ci țeluri colective, o lume unde oamenii își îndreaptă atenția nu doar asupra a ceea ce pot lua, ci și asupra a ceea ce pot dărui. Poate simți o dorință profundă de a trăi într-o lume în care valorile autentice și grija față de celălalt să fie din nou la loc de cinste, o lume în care iubirea să fie la fel de prețioasă și să se construiască cu respect și încredere reciprocă, în loc de teamă și nesiguranță.
Într-o relație, contează atât persoana în sine, cât și conexiunea dintre cei doi. Iubirea este importantă, dar la fel de importante sunt și scopurile comune și direcția în care ambii parteneri doresc să meargă. Dacă unul dintre parteneri își dorește să crească, să construiască ceva împreună, iar celălalt se mulțumește să rămână într-o zonă de confort, fără dorința de a evolua, atunci pot apărea probleme și tensiuni.
În cazurile fericite, când ambii parteneri împărtășesc dorința de a progresa și de a construi împreună, relația are șanse să se dezvolte frumos. Atunci când există această motivație comună și când amândoi sunt aliniați în dorințele și obiectivele lor, legătura poate deveni puternică și de durată.

Aceasta este, în esență, o dorință pentru o iubire autentică și un succes autentic, care să împlinească, să inspire și să ofere bucurie, nu doar pentru sine, ci și pentru cei din jur.

Amor Vitae!